Vreo 150 de frați cu media de vârstă 60 de ani cântau, mulți cu ochii în lacrimi.

Am simțit o pace sfântă de cum m-am așezat, am închis ochii și am rămas așa cateva minute, bucurându-mă ca la inceput. A urmat un îndemn la rugăciune, apoi o altă cântare, și o altă rugăciune..

Nu știu exact ce spunea fratele de la amvon și acum cand mă gândesc nici nu mai știu cine era – dar nici nu conta așa de mult, după o zi obositoare aveam oricum mintea plina de bucăți de cod, de programe și algoritmi – însă glasul lui plâns trăda o inimă plină de iubire de Dumnezeu, și inima mea a primit încurajarea ca un copil ce nu înțelege exact ce-i spune Tatăl, dar recunoaște Vocea. Și în vocea aceea obosită eu L-am recunoscut.

Am cântat. Și cântarea mi-a trezit mintea instantaneu. Cuvintele m-au făcut să gândesc. Pentru câteva minute, în sunetele tremurânde am auzit Cerul cântând. Și Pământul a încetat să mai existe. Vocile bătrâne de suferințe și înfrângeri îmi păreau ca de sfinți. Și nici nu ar putea cânta îngerii așa frumos, sunt armonii pe care doar suferința le poate da.

Am observat imediat diferența dintre muzica mea și cântările lor:

         În orice greu îmi dai Tu biruință, când nu găsesc la nimeni ajutor.

         Vreau să pășesc cu Tine-n umilință, să pot ajunge la-al Vieții izvor!

Mi s-a făcut rușine. De mine și de generația mea obsedată de profesionalism muzical ce împachetăm cu stil toate rebuturile și americanismele traduse unele cum se poate mai penibil, când avem o zestre bogată de cântări lăsată moștenire de ei, cei ce cântă cu lacrimi. De cântecele ce stârnesc un entuziastm firesc și de moment care piere ca și cum n-ar fi existat deloc atunci când “muzica-ncetat“, adică peste 5 minute.

Apoi m-am întristat și mai tare când mi-am dat seama ca ei, cei ce cântă cu inima, sunt pe ducă, și că Dumnezeu o să ni-i ia nu peste mult timp și o să rămânem cu melodiile noastre superficiale și cu artiștii noștri creștini care de care mai profesioniști, care or să ne interpreteze melodii.

Duminică, adică ieri, în același loc, printre cântările tinerilor, majoritatea bune sau acceptabile, oricum incomparabile cu cele de miercuri, s-a strecurat și perla din titlu,  ”in glas de dor si de-adorare Numele-Ti Sfant adoram”. Mi-am adus aminte de miercuri. Și apreciez efortul depus de tineri, cred sincer că și ei au depus efort, repetiții, timp, energie, etc. Însă așa aș fi vrut să fie miercuri din nou.

Aș vrea să fie miercuri în fiecare zi!

Nu vreau să exagerez, nici să fiu absurd, dar uneori parcă aș vrea să vină Domnul și să ia un bici să scoată afara tot circul și show’ul muzical din biserică cu toate performanțele și mâțâielile moderne, cu solourile de instrumente ce acoperă vocile – pe bună dreptate auzi tot mai des frați în vârstă care zic  “Voi auziți ce cântă ăștia, că eu nu înțeleg nimic?” – și să faca din nou din entertainment driven church (biserica condusă de divertisment) a noastră o casă de rugăciune.

Aș vrea să mă învețe frații de miercurea să cânt cu inima, astfel încât să mă audă Cerul, și să coboare la mine.

Oare mai simte cineva durerea asta? Ce-i de făcut ?

“Îi spun la Isus!” zicea un pastor ieri, citând pe cineva căruia i se furaseră niște lucruri. Cu siguranță e un început, să-i spunem Domnului. Totuși, oare nu am putea face mai mult ?

Privind artificiile, inainte de a pleca din viata:
William Parrish: E greu sa le lasi pe toate in urma, nu-i asa?
Joe Black: Da, e greu.
William Parrish: Asta e viata… ce-as putea sa mai spun..

(din filmul “Meet Joe Black”)

 Ezechiel 24:17 Suspinã în tãcere, dar nu plânge ..

Zilele acestea am renuntat.

E o renuntare planificata de mult timp, pe care n-am avut puterea sa o fac pana acum. N-a fost usor, dar a fost eliberator. De ce-i asa, o stie El.

 Poate ca doar imposibilitatea intelegerii maretiei care ne asteapta in vesnicie , asta presupunand ca ne indreptam spre Imparatia Cerurilor, ne opreste de la a trece prin viata mai usori, mai liberi de constrangerile circumstantelor, de dorintele auto-flagelante, de zadarnica truda si disperanta alergare dupa vant.

Pentru ca vazuta din perspectiva unuia care stie sigur, care a aruncat o privire dincolo, care a avut harul si curajul sa priveasca prin gaura cheii timpului, in vesnicia viitoare, freamatul de aici nu poate fi decat o nebunie. Pentru cel ce a experimentat un strop cel putin din lucrurile nadajduite toate celelalte palesc, isi pierd din culoare si stralucire.

Insa pentru noi, majoritatea celor cu credinta oscilanta, care ne tinem cu dintii de aceste toate pe care le avem, si de altele pe care am vrea sa le avem aici, e asa greu sa lasam in urma. Fie ca e vorba de lucruri, fie ca e vorba de oameni, sunt momente in care Dumnezeu ne cere sa le lasam in urma. Si uneori lasarea doare. Tare.

Ne intrebam uneori daca poate nu e Dumnezeu nedrept, ca ne ia anumite lucruri, fara drept de apel, fara sa ne intrebe, fara sa avem ceva de spus. Uneori ni le ia treptat, alteori dintr-o data, incat nu apuci nici sa te dezmeticesti.

 Sa fie oare un scop? Sa fie oare o pregatire pentru ziua cand va trebui sa le lasam toate in urma? Sa fie niste renuntari mai mici pregatitoare pentru marea renuntare, pentru ziua plecarii, o mare repetitie existentiala?

Pentru ca vom pleca sigur, mai devreme sau mai tarziu, peste cativa ani, ani ce ni se vor parea ca au trecut ca o suflare. Si va trebui sa ne despartim de toate lucrurile de aici.

Cred ca Moise a fost un om puternic, dar ma intreb, oare cand a trebuit sa plece, privind cu jind spre tara Canaan, in care ar fi vrut asa de mult sa intre, oare a scapat vreo lacrima? Dupa ce a primit atatea din partea lui Dumnezeu, lucrul pe care si-l dorea cel mai mult nu i-a fost ingaduit. Oare Aaron, privind la cei doi fii mistuiti de dreptatea lui Dumnezeu, si-a simtit inima sfasiata de lacrimile pe care ochii nu au avut voie sa le planga? Oare suspinele lui Ezechiel au exprimat o durere mai mica? Oare in inima lui Lot ce-a fost cand ochii-i priveau catre chipul de sare ?

Ce inseamna sa renunti?

Se rupe o parte din tine cu fiecare renuntare, cu fiecare lucru si persoana care iti sunt luate, esti invatat ce inseamna lepadarea, pentru ca lepadarea de sine incepe cu renuntarea la celelalte.

“Vinde tot ce ai!” – a fost sansa unui tanar ca sa-L urmeze pe Isus. Nu cred ca trebuie sa ne vindem casele, insa cred ca avem asa de multe lucruri in plus, incat uneori poate doar o pierdere mare ne mai poate dezlipi inima de ele.

Ati vazut bolnavi fara sansa de vindecare certandu-se de la case, masini, bani? Mai au ele vreo valoare atunci cand stii sigur ca pleci? Dar acum de ce ne purtam ca si cum nu am stii sigur? De ce traim ca si cum ceea ce e mai mult decat evident nu ar fi real? De ce ne legam orbeste de iluzii? Ne incapatanam sa tinem pumnii stransi si ne trezim cu pumnii goi. Si ne trezim mult prea tarziu.

Cred ca sunt lucruri care merita avute in viata. Un nume bun, un caracter frumos, relatii binecuvantate, satisfactia implinirii unui scop divin, bucuria pe care ti-o da o viata dupa voia lui Dumnezeu, experiente felurite emotionale si spirituale.. chiar iubirea romantica.

La sfarsit, lacrimand melancolic sau zambind stangaci cu obraji brazdati de riduri, vom privi cu multumire inapoi spre o viata plina sau cu regret ca n-am fost mai mult, ca n-am avut mai putin?

Gandeste-te la cea mai mare pierdere din viata ta, la cel mai scump lucru la care a trebuit sa renunti? Ai putea sa-I multumesti lui Dumnezeu ca ti l-a luat? Oare daca ti-ar cere Dumnezeu sa renunti la ce ai mai scump azi, ai putea?

E greu, dar stiu ca prin fiecare renuntare Dumnezeu ma pregateste pentru ziua cand le voi lasa toate aici si voi spune cu inima plina: “Doamne, imi esti de-ajuns. Imi esti totul!”

Am tăcut și I-am dat dreptate. De fapt știam că e așa, dar cel rau imi striga si el destul de tare in urechi. Pentru o clipa mai lungă l-am înțeles pe Asaf și al lui psalm 73. Prima parte.

Am încercat să mă târguiesc cu Dumnezeu. Nu a vrut. Am renunțat și eu.

Apoi I-am cerut să nu mai îmi vorbească, că eu oricum nu cred nici ce mi-a spus până acuma. Am simțit că L-am supărat destul de mult.

Și a tăcut El.

Apoi m-am pocăit din nou. Mare luptă credința asta! Dumnezeu încă tace. Uneori tot nu se poate abține să mă călăuzească cu câte-un gând, Cuvânt sau vis. Cred ca ma iubește mai mult decât mine. Nu înțeleg de ce.

Despre biserică, încerc să nu vorbesc (încerc). Multă fire, mult război. Nu știu de ce unii cred că funcția înlocuiește caracterul. „Ce veți lega pe Pământ” nu se referă la minciuni, uneltiri, șmecherii și combinații. Zicea un președinte de comunitate că putem să ne dăm în cap, că pe el nu-l mai interesează. Trist e că într-un fel îl înțeleg.

Cred că Dumnezeu râde plângând de noi.

Încep să fericesc bisericile care n-au afaceriști. Sau care au bunul simț să nu-i pună la amvoane, diaconii, și alte slujbe la care pregătirea comercială îi face să pară niște lupi dichisiți, sau cel puțin niște berbeci ridicoli. Sufletele oamenilor pe mâna SRL’iștilor. Isus i-a scos din templu. Dar zicea un pastor că are o slăbiciune pentru ei, bussiness men-ii. Adică pentru bani, da n-a vrut s-o zică pe șleau. No comment!

Lumea devine tot mai rece. Dragostea firească e pe terminate, oamenii se sapă unul pe altul chiar și doar preventiv, să nu fie cazul ca vreodată să concurăm. Văd tot mai multă ură în privirile oamenilor pe stradă. E tot mai mare criza de oameni cu cerul senin în privire. Încerc să îmi impun aproape forțat să zâmbesc. Mulți ar avea nevoie.

Vine sfârșitul. Poate nu în 2012, că nici după mayași nu te poți lua! Da acuma îmi amintesc de vorba aceea: „cine nu vrea să creadă în Isus Cristos, va crede în orice altceva”. Un prieten îmi zicea că el nu e îngrijorat, că după viața asta o să se reîncarneze în ceva ființă mai nobilă decât e acum. Am vrut să-i zic ca poate face și singur asta, acuma, fără reîncarnare, prin pocăință. Da am știu că n-are sens că el nu vrea, numa în modul yoga, că Isus nu e la modă, acuma se poartă energii universale și alte relativisme din astea a-morale. Dacă e și mistic și păcătos e mai trendy.

Eu cred că încă n-am văzut slava lui Dumnezeu la modul serios, deși am văzut mai multe ca majoritatea prietenilor mei. Cred că după ce scap de deșertul și oile mele voi începe adevărata călătorie spre Canaan. De pe altă poziție.

Abia aștept să-mi vină mintea la cap. Cred că și Domnul așteapta dupa mine. Și nu numai dupa mine. Suntem mulți buieci într-o oală mare de imaturitate spirituală.

Cred ca în vremea aceasta, după ce monștri sacri ai comunismului se vor  odihni în istoria uitată a bisericilor noastre sau rămași croiți în vreo carte cu zmei, Dumnezeu va ridica o generație de oameni pentru lucrări mărețe, cu care își va arăta slava lumii acesteia decăzute și schimonosite de păcat.

Rick Warren scria ca trezirea spirituală nu poate fi provocată, ci doar trebuie să fii pe faza când vine, ca și valul mării. Parcă nu-s total de acord. Depinde de fiecare cum o să ne prindă acea vreme, în proces de sfințire, trecuți prin cuptor, sau cu păcatul la purtător. Despre asta într-o dimineață mi-a șoptit Dumnezeu versetul din Daniel 11:32. I-am auzit Vocea aproape fizic, câteodată îmi vine să plâng când îmi amintesc.

Sugestii: rugăciune, post, studiu, apropiere, veghere. Ce trece peste aceste cuvinte vine din plictiseală și prea mult timp liber.

Mult har!

Nu le contest sinceritatea, insa cred ca au cazut intr-o capcana, aceea a confundarii legii pamantesti, a statului, cu Legea lui Dumnezeu.

Intr-o vreme era ilegal in Israel sa reproduci sau sa ai unelte de ascutit sapa si sacurea, aveau Filistenii copyright pe ele, ma indoiesc totusi ca pe Dumnezeu il deranja ca isi mai ascutea cate unul sapa in mod clandestin.

Nu cred in Robin Hood, insa intr-o tara in care banii pentru necesităţile elementare sunt de multe ori o problema, a pretinde sa cumperi orice melodie pe care vrei sa o asculti (sau un cd intreg pentru o singura melodie decenta) e pur si simplu aberant. Muzica e unul din putinele refugii pe care tinerii de azi le mai au..

Nici nu vreau să mă gândesc la ce nivel de cultură muzicală ar fi rămas bisericile neo-protestante dacă nu ar fi existat mp3-urile. La mulţi ar fi dominat încă acordeoanele.

Nu cred ca trebuie dovedit de cate ori de-a lungul istoriei legile omenesti au devenit prapastios de departe de Cuvantul Scripturii. Nu cred ca scopul scuza mijloacele, dar contest incadrarea copierii de muzica cu mesaj creştin la categoria păcate, pentru ca nu poţi fura ceea ce aparţine lui Dumnezeu de drept.

Pentru lucrurile duhovnicesti avem un alt set de valori, gandim in alti termeni fata de cei firesti, cu care opereaza lumea. Daca muzica pe care cineva o nascoceste se pretinde a fi de inspiratie divina, sau transmite un mesaj crestin, atunci singurul vrednic sa aiba drept de copyright e Hristos.

Apreciez cantaretii crestini care recunosc faptul ca doar Dumnezeu are copyright pe Evanghelie si orice derivate si produse secundare ale Ei. Ce fac ei (cei care nu cer bani pt copyright) nu e caritate, e doar o recunoastere a originii si dreptului de proprietate Divin asupra creatiei lor. Ce fac ceilalti, e pacat. A mai fost unul care a incercat sa comercializeze Evanghelia undeva prin Faptele Apostolilor. A fost foarte aproape de faliment..

Muzica de lauda (crestina) ar trebui sa fie o lucrare a bisericii, sustinuta de biserici crestine, nu una autonoma, independenta, a “artistului”. Sintagma “artist crestin” nu ar trebui sa semene deloc cu cea de artist laic. Daca ai ceva de spus şi mesajul tău e unul Biblic, o biserica sanatoasa te va sustine. Daca nu, probabil e mai bine ca nu ai bani “sa-ti scoti cd”. Chiar daca e la moda..

Diavolul nu sufera pentru bani, toti sunt ai lui, el sufera pentru faptul ca Evaghelia este predicata. Pretextul s-a schimbat, motivul e acelaşi.

Pana acum douazeci de ani se lupta cu cei ce aveau in casă sau răspândeau Sfanta Scriptura sau carti de cantari crestine in forma tiparita sau pe casete, acuma are probleme cu mp3-urile. Unii au fost batuti si persecutati pentru nişte cărţi de cântări, mulţi încă nici un cd gol n-am cumpărat pentru alţii, ca să nu încălcăm legea scriindu-l.

….

Continuare

“Fara plata ati primit, fara plata sa dati!”

Lamuriri suplimentare (am curatat umpic articolul pentru a fi mai clar):

1. Nu exista drept de copyright pe Evanghelie, nici pentru predicarea, nici pentru cantarea Ei. Daca multi cer bani in schimbul slujirii lor, sa fie sanatosi, Dumnezeu ii va judeca intr-o zi. Eu nu am fost si nu o sa fiu niciodata de acord cu asta (nu am acceptat nici banii de benzina – desi nu cred ca e gresit asta, cred ca daca Dumnezeu ma trimite undeva, imi da si bani de benzina).

2. Nu contest slujba de predicator sau muzician angajat (sustinuta de o biserica) ce are meseria aceasta (cine predica Evanghelia trebuie sa traiasca din Evanghelie – dar nu ca un ambulant care isi ia plata pentru fiecare prestatie). Apostolul Pavel nu si-a luat nici ceea ce ar fi avut dreptul (cred ca stia  de ce, care sunt capcanele in care din pacate multi azi se afla prinsi).

3. Modelul artistului crestin contemporan e unul nebiblic. Levitii muzicieni de la Templu nu primeau bani pentru prestatie, ci erau sustinuti in slujba ca muzicieni. Independenta moderna a artistilor de biserica si lipsa sustinerii din partea ei (uneori chiar lipsa unei legaturi sanatoase cu o biserica locala) creeaza nevoia de bani din vanzari si nemultumirea cantaretilor ca nu li se vand albumele, in locul bucuriei ca mesajul este transmis.  Si de aici reiese si motivatia lor.

Modelul slujitorului (indiferent ca e vorba de muzica sau predica) ce pesemne ar vrea sa faca o slujba pentru Dumnezeu dar nu-i ajung banii nu mi se pare onest. Ma intreba cineva ca daca nu si-ar scoate bani din cd-uri cum ar avea Hillsong atata impact in lume. Oare apostolii Domnului ce comert au facut, ce au vandut, ca sa aiba bani de predicat? Luther cat a castigat pentru ca a compus si cantari crestine? Unii au slujit sustinuti de biserici, altii cum au putut, acuma toti vor sa-si asigure slujirea viitoare..

4. Mai mult, cand vrem sa aducem o jerta, Biblia ne invata ca trebuie sa ne coste ( NU sa facem profit din ea ). Nu cauti ca prin slujire sa castigi ceva, ci sa daruiesti, sa jertfesti. Daca muzica ta nu e crestina, nu are ca scop transmiterea Evangheliei, e pur si simplu divertisment, poti s-o vinzi linistit, dar pune-i eticheta corecta. Si fii realist, in Romania 20 ron pentru un cd nu o sa primesti. Vei fi “torentat”.

p.s. am auzit de o biserica din Spania ce nu permite nici unui muzician invitat sa vanda cd-uri cu mai mult de 3 euro. interesant..

Continuare 2:

! Am Windows cu licenta, OpenOffice, si alte softuri freeware sau shareware. Am si vreo 30 de cd-uri audio originale cumparate cu mari sacrificii, nu pentru ca as crede in sistemul de vanzari, dar pentru ca vreau sa ajut, atat cat pot artistii. Unii imi sunt prieteni.  Discutia se refera in principal la muzica crestina, prin care inteleg muzica ce transmite intr-o forma sau alta Evanghelia (si de ce nu alte derivate ale Evangheliei, predici, etc), si la sistem, modul de functionare a  industriei muzicale crestine care cred eu este gresit.

1. Argumentul Biblie vs lege : Legal, nu este voie sa copiezi muzica crestina. Nu contest ilegalitatea (d.p.d.v. al legilor omenesti) piratarii muzicii de orice natura. Este ilegal. Discutia este: din punct de vedere Scriptural si spiritual este pacat, sau nu?

Pe site’ul http://mariuscruceru.ro/2010/01/20/torentul-cu-furaciuni-crestinesti/ veti gasi aparatorii copyrightului si producatorii/comerciantii de muzica crestina punand retoric intrebarea “Faptul că există sau nu o lege mă poate face pe mine să renunţ la principiile Bibliei?... O lege dată sau nu de oameni nu poate sa schimbe principiile lui Dumnezeu!” recunoscand ca principiile Scripturii transcend legile statului. Se foloseste acest argument pentru a afirma ca furtul e furt, chiar daca este permis de anumite tehnologii web. Ei bine, eu am folosit exact acelasi argument pentru a spune ca desi statul considera furt copierea transmiterii Evangheliei (si garanteaza dreptul de a cere bani, a comercializa-o), acest lucru nu constituie pacat d.p.d.v. spiritual si Scriptura NU acorda dreptul de a  comercializa mesajul ei.

2. Argumentul practic: Crestinii (hai sa admitem ca printre acestia sunt si oameni calauziti de Duhul Sfant) nu au nici cea mai mica problema de constiinta in a transmite mai departe muzica crestina, pana nu vine cineva si le spune: “este pacat pentru ca este ilegal, pentru ca artistii pierd bani!”. Si atunci toti se intreaba: “De ce? Cum poate Dumnezeu considera pacat a transmite oamenilor mesajul Evangheliei? Cum poti sa vestesti Evanghelia, dar sa nu lasi pe nimeni sa se bucure de aceasta vestire, decat in schimbul BANILOR, daca plateste?” Oare chiar nu suna nimic putred aici ???

3. Pentru orice lucrare muzicala este nevoie de o anumita suma de bani (exista un minim, ce poate fi amplificat de gradul de complexitate si uneori extravaganta a formei muzicale). Problema e:

a.) de unde vin banii acestia? De la biserici si oameni care vor in mod voluntar sa sprijineasca lucrarea, sau din comercializarea lucrarii ? Scopul nu scuza mijloacele ( “Daca nu vindem nu avem bani sa producem..”). Unde isi are loc COMERTUL cu lucruri duhovnicesti in Sfanta Scriptura? Si pot folosi si argumentul celalalt (al multimii) tot in sens invers: faptul ca toti vand (acesta este modelul lumesc), ne da dreptul sa spunem ca asa e bine ?

b.) Care este modul de a binecuvanta al lui Dumnezeu? Dumnezeu iti da banii in avans, iti asigura intotdeauna necesarul pentru investitie ca sa dormi tu linistit, sau iti da pas cu pas, uneori chiar in ultima clipa, lasandu-te ca mereu si mereu sa depinzi de El si uneori distrugandu-ti siguranta si incercandu-ti credinta prin asta ? Dar noi vrem sa fim asigurati..

Nu exista bani nu din cauza comertului slab, nu exista bani pentru ca Dumnezeu nu binecuvinteaza “lucrarea de comert”, pentru ca El cunoaste inima si motivatiile slujitorilor cel mai bine, pentru ca nu este de acord ca cineva sa-I vanda Evanghelia pe care El ne-a dat-o FARA PLATA si ne-a poruncit sa o dam mai departe tot FARA PLATA.

Nu exista bani pentru ca astepti rasplata aici si acum, si in locul bucuriei pe care ar trebui sa o ai ca ai reusit sa transmiti Cuvantul catre oameni, te gandesti la cifre si la neputinta lui Dumnezeu de a te folosi mai departe daca nu merg bine vanzarile.

Cat de lumesti putem sa fim? Ce economie fireasca avem, avem aceeasi atitudine fara de bani la fel ca si cei fara Dumnezeu?Am invatat de la americani ca Duhul Sfant si banii fac casa comuna (ce blasfemie subtila), ca Dumnezeu fara bani nostri ramane mut, ca e mai important profesionalismul muzical decat smerenia si virtutile interioare, ca e nevoie de extravaganta si fast in transmiterea Evagheliei, “sa placa, sa atraga”, sa fascineze firescul din oameni, spectacole si risipa de bani pentru a fi convingatori in forme cat mai complexe si profesionale, atata preocupare pentru forme.

De ce ignoram felul in care au transmis Evaghelia crestinii din atatea veacuri, jertfind, si nu investind (in sens lumesc). Multi s-au dat pe sine si au plecat in misiune prin credinta, calauziti de Dumnezeu, fara un ban in buzunar si fara sa ceara vreun ban celor ce-i ascultau, dar cu Dumnezeu in inima. Il aveau pe Dumnezeu, si pentru ca El i-a binecuvantat la orice pas, au intors lumea pe dos. Dumnezeu ar putea face cu un singur om dedicat mai multe decat cu 10 miliardari. Poate i-ar pune pe cei 10 sa-l sponsorizeze..

Unde e credinta, jertfirea, slujirea fara asteptarea vreunei rasplati pamantesti, decat a celei vesnice? Cine este SURSA care ne sustine in slujire, Dumnezeu si harul Sau sau banii din vanzari ? Daca am fi in primul rand crestini, si mai apoi artisti, am intelege asta. Din pacate multi sunt doar artisti, facinati de viata de artist lumesc (laic), si au copiat acel tipar in crestinism, altii inca incearca sa-l copieze, dar n-au bani..

M-a întrebat lumea de ce nu mai scriu.

Nu ştiu exact cum am rămas fără cerneală. Pe lângă licenţă, servici, şi alţi isprăvnicei cu care faraonul vremii mi-a furat timpul, cred că pur şi simplu am fost dezamăgit de lipsa efectelor vizibile, de sentimentul stupid de a cunoaşte, a recunoaşte şi totuşi a nu putea face nimic pentru a schimba.

Ba mai mult, am avut harul unei revelaţii că momentan trebuie să stau pe tuşă, până se rezolvă nişte judecăţi de la „Centru” orice intervenţie de-a mea e de prisos.

Săptămâna trecută vorbeam cu nişte prieteni despre teatrul spiritual în care suntem captivi, ieri vorbeam cu mine despre lipsa mea personala de talent – şi dacă nu eşti „fotogenic”, nu-ţi rămâne decât sinceritatea, care e o virtute şi ea, dar nu suficientă (mulţi păcătoşi mondeni o au, şi cu toate astea înaintea lui Dumnezeu statutul le rămâne acelaşi). Astazi cred ca voi vorbi cu Dumnezeu despre toate. Sper să aibă El ultimul Cuvânt.

Am fost aşa de nervos că am devenit indiferent. Poate puţină moderaţie n-ar strica.

Sufăr de sindromul evadării mentale. Când urechea nu se poate apăra de discursuri de doi bani nu poţi decât să practici un fel de de prostituţie intelectuală, să te gândeşti la altceva până se termină – şi din păcate mulţi ne regăsim aici.

Privind la cum a ajuns biserica lui Hristos, acea instituţie divină întemeiată de Stânca de Veacuri pe care porţile locuinţei morţilor n-o pot birui, nu pot să nu mă întreb.. şi totuşi, înaintea ochilor mei ce se intinde?

Cu ceva timp în urmă credeam că totuşi, „la noi procentajul e mai mare”. Momentan cred că Biserica lui Dumnezeu stă undeva ascunsă printre biserici. Undeva, sub caldarâmul de garduri, clădiri, forme şi ritualuri, Dumnezeu mai are sfinţi. Oricum El nu a inventat nici o religie, astea sunt de-ale noastre, interpretări..

Până la urmă, în haosul moral în care se scăldă „creştinii”, chiar nu contează dacă-şi fac semnul crucii de la stanga la dreapta sau invers, sau dacă nu. La judecată astea nu vor fi criterii. Dacă te încadrezi în versetul cu „dacă mâna te duce în păcat, leapăd-o de la tine”, atunci orice jertfă are valoarea zero absolut până ori rezolvi păcatul, ori tai mâna. Dar noi zicem că e metaforică problema.. şi continuăm.

Propun să mergem putin mai rar la bisericile cu garduri şi întreţineri scumpe (mai economisim). Poate se vor trezi şi unii din sefii spirituali din somn (împreună cu cei ce se tulbură la comandă – o reacţie aproape chimică) când vor vedea că cei ce dormeau la predicile lor au ales să doarmă acasa.

Când vom transforma fiecare casă în Biserică, fiecare vizionare de film în întâlnire de rugăciune şi studiu biblic şi ieşirile la Mall în vizite la bolnavi şi evanghelizări „pe sate” vom face primul pas.

Până atunci, fiecare să strângă singur Cuvântul în inimă şi să nu aştepte să primească mare lucru din afară. Cu rugăciunea, la fel.

…

Poate totuşi va veni trezirea..

Filosofia lumii în care trăim constă în mare parte din toleranță, dreptul fiecăruia de a fi diferit și de a deține adevărul – chiar dacă un adevăr relativ și subiectiv – dar se aplică în practică la fel ca orice sistem de gândire totalitar prin intolerarea celor intoleranți, celor ce nu îl acceptă, adică o variantă modernă de persecuție. Deși încă nu am asistat în țara noastră la dezlănțuirea practică a acestei utopii de gândire, la nivel teoretic suntem atacați injurios de fiecare data când afirmăm că deținem Adevărul și că El e Unul singur, invariant, absolut, exclusiv și, evident, intolerant.

În bisericile noastre – mă refer cu strictețe la bisericile neo-protestante (evanghelice) – a pătruns acest curent „biblicizat”, sau cel puțin învelit într-o coajă de versete biblice scoase din context și forțat interpretate, totul cu scopul afirmat de a face pace, acea pace bazată pe nimic în afară de emoție despre care se vorbește la concursurile de miss (world peace), și despre care Mântuitorul Cristos a spus clar că nu a venit s-o aducă pe Pământ, ba din contră a venit să o strice.

Și astfel toleranța a intrat în gândirea evanghelică sub forma dragostei forțate – adică dacă nu accepți pe toată lumea indiferent de raportarea acestei lumi la păcat (lumea din Biserică), de nerespectarea principiilor Scripturii și a moralității creștine, dacă nu subscri la practicarea și încurajarea unei forme de evlavie fără putere, ești creator de dezbinare, și pui în pericol unitatea socială – aș fi spus spirituală, asta se pretinde, dar aș fi fost mult prea pretențios, de multe ori urmărindu-se prea puțin aspectul spiritual în detrimentul celui comunitar, adică simpla apartenență la un cerc de prieteni.

„Mai bine un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu” spunea Grigorie de Nazianz. Folclorul nostru l-a inversat și zice „mai bine o pace strâmbă decât un război drept”, adică nu conteaza dreptatea, conteaza să dormim liniștiți. Și dacă în mod firesc somnul nedrept nu aduce urmări imediate, somnul spiritual e unul din motivele pentru care oamenii care au început-o bine o sfârșesc rău de tot.

Se vorbește despre trezirea spirituală, una din dorințele noastre cele mai fierbinți, adică ieșirea din amorțeala confortului monden, însă pentru asta trebuie plătit un preț. Spunea fratele Rodriguez că dacă vrem trezirea din vremea Faptelor Apostolilor, să ne pregătim și pentru înmormântări, pentru soarta lui Anania și Safira, pentru că nici Duhul Sfânt nu e tolerant în ce privește păcatul.

Noi nu vrem disciplină spirituală nici în biserică nici acasă, vrem să zâmbim (cine nu zâmbește e o amenințare), să fim fericiți, bine dispuși, să ne meargă bine, și Dumnezeu să fie o anexă la viața noastră fără griji. Doar că El nu e o anexă și nu e prezent deloc acolo unde nu e temut, deci tot ce ne rămâne e să invocăm prezența Lui, să ne lăudăm că suntem plini de Duh, și să ne hrănim cu niște afirmații naive pe care o măsură mai serioasă de bun simț le-ar desființa pe loc, întocmai ca satira cu hainele împăratului care sunt frumoase dar lipsesc.

Nici n-am visat că o să ajungem ziua în care în bisericile penticostale o să auzim că nu avem nevoie de plinătatea Duhului Sfânt, de darurile spirituale și manifestarea puterii lui Dumnezeu în mijlocul poporului Lui, ba mai mult, să fie ironizată lucrarea Duhului Sfânt de urmașii celor care au văzut-o manifestându-se în toată gloria ei.

Și dacă bunul simț ne spune că, neavând experiență într-un domeniu, cel mai bine e să evităm a ne da cu părerea, lipsa acestuia ne face să desfințăm nu numai veacuri de mărturii ale marilor oameni ai credinței dar și textul Sfintelor Scripturi, totul ca să ajungem la concluzia că suntem bine, noi suntem mulțumiți de situație, doar suntem Mireasa lui Cristos (măritată cu lumea ce-i drept) și Dumnezeu la rândul Lui ar face bine să fie și El mulțumit și să nu ne mai ceară schimbări prea mari.

Dumnezeu nu e tolerant, El nu acceptă, El schimbă. La fel a predicat și Ioan Botezătorul, și Mântuitorul Isus și chiar și apostolul Petru în ziua cincizecimii: “pocăiți-vă!” – adică schimbați-vă! El schimbă păcătoșii în sfinți și religioșii în prieteni, în oamenii cu care are o relație personală.

Fie ca El să ne dea curajul să renunțăm la religia de formă sau forma de evlavie pe care o practicăm și, recunoscându-ne eșecul, în smerenie să-I cerem să o schimbe cu prezența Lui și a Duhului Său Sfânt manifestată în fiecare zi în viețile noastre. Să devenim tot mai intoleranți cu păcatul, cu firea și lumescul din Biserică, să iubim ce El iubește și să urâm ce El urăște, să deosebim ce e de preț de ce e fără preț în ochii Lui și așa să fie și în ai noștri. Și astfel făcând, să avem parte de Rusalii continue!

Judecători 2:10 „Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.”

Eu nu am văzut multe minuni explicite, în sensul de manifestări supranaturale, încălcarea legilor fizice. Am trăit experiențe de neuitat care mi-au legat inima de Dumnezeu, momente care nu le voi explica niciodată, oricâte cuvinte aș folosi, pentru că nu s-au inventat cuvinte pe măsura acestor trăiri. Scepticii pot zâmbi, dar inima care a bătut în ritmul inimii Lui, care a fost copleșită de prezența Lui Dumnezeu, care a gustat și a văzut că „bun este Domnul”, înțelege bine despre ce vorbesc.

Și totuși, n-am văzut morții înviind, nici orbii căpătându-și vederea, nici șchiopii umblând sau leproșii fiind vindecați. Dar am văzut păcătoși întorcându-se la Dumnezeu și am fost martor la frângerea inimilor. De fapt, cea mai mare minune a fost când Dumnezeu m-a convins să-L urmez pe El. Și nu a folosit bota, ci m-a zdrobit prin dragostea Lui, dragoste care am văzut-o atât de reală în oamenii Lui, dragoste ce mi-a sfărmat scutul aroganței și răcelii mele.

Fac parte dintr-o generație destul de dezavantajată istoric. Nu cunosc vreun contemporan mulțumit, sau cel puțin aproape de conceptul fericirii. Suntem hăituiți și prigoniți în cel mai perfid mod cu putință de un necurat ce știe că i se apropie sfârșitul și devine tot mai agresiv. Ne dezavantajeaza mizeria morală a societății contemporane, ușurința cu care putem păcătui, nivelul ridicat de nesimțire al oamenilor în general și lipsa refugiilor, a cetăților de scăpare, a acelei măsuri de izolăre atât de necesară uneori, unde să-ți refaci puterile.

N-am televizor, dar mă enervez atunci când caut ceva pe internet pentru vreun proiect și dau de reclame la păcat, mă enervez când stau în stația de autobuz și cineva mă obligă să ascult horoscopul, când nu mai observ semnele de circulație de pe marginea șoselei din cauza panourilor publicitare, majoritatea cu aceeași veche strategie, provocarea la păcătuire. E vechi diavolul, și nu e prost deloc. Și asta mă obligă să fiu tot timpul de gardă. Nu cred în izolare totală, Domnul Isus s-a rugat Tatălui pentru ucenici zicând; „nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”, dar e de ajuns o clipă de neatenție ca să dau cu capul, lucru ce nu se putea întâmpla cu atâta ușurință acum treizeci de ani.

Criza economică e doar cireașa de pe tort, noi avem lipsuri pe multe alte planuri. Suntem în criză morală, spirituală, culturală, criză de modele, de viziune, de caracter, de voință și credință, de iubire, de prieteni (niciodată nu am fost atât de mulți și atât de singuri), criză de imaginație, nu mai visăm, nu mai vrem nimic, ne complacem și nu luptăm pentru nimic.

Am îmbătrânit mult prea devreme, rămânând în același timp adolescenți întârziați din multe puncte de vedere. Mulți se luptă cu depresia, adică acea stare în care pur și simplu nu mai îți pasă, și nu mai vrei să lupți. Și medicamentele nu vindecă așa ceva, soluția pentru înpotmolire sufletească e doar apropierea de Dumnezeu (rugăciune, post, iar rugăciune, iar post) – dar doctorii nu o să-ți spună asta, că atunci ar trebui să se transforme toți în preoți și nu e așa rentabil, că Dumnezeu plătește grosul doar la sfârșit.

Mai mult, pentru cei ce au acceptat păcatul ca subterfugiu vindecarea cere un efort imens, și uneori ajutor din exterior, din partea altora, altora care nu există, pentru că mijlocitorii sunt tot mai rari, și oamenii de încredere cărora să le poți încredința înfrângerile sunt personaje din cărți, noi avem prea multe exemple de turnători ca să ne mai riscăm, ne-am ars odată bine și asta ne ajută să nu mai încercăm. Și uite așa suntem ținuți în sah.

Suntem nevoiți să trăim prin credință, una destul de fragilă. Ne-au povestit părinții și bunicii despre minunile lui Dumnezeu, ne tot amintesc creștinii melancolici de vremurile de odinioară când Dumnezeu lucra cu semne mari.. și nu zic că nu era așa, ba chiar am avut și noi parte de un strop de tulburare de ape, însă minunile au bătaie scurtă, dacă nu se repetă lumea tinde să le pună la îndoială.

Dumnezeu ne vorbește de multe ori, dar când ne uităm în jur la realitate tot ne e greu să credem. Eu nu sunt Avram, nici Moise, nici vreun mare profet sau apostol – ce e trist e că nici nu mai vreau așa tare să fiu – pe mine mă consumă clipa, ora, ziua, luna, anul. Veșnicia îmi pare tot mai departe pe măsură ce se apropie, pentru că aici sub Soare dacă nu e în viteza „fast-food”, nu e și gata.

Se spune despre generația de Israeliți din vremea judecătorilor că ei au luat-o pe cărări strâmbe și idolatre primii, dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva au văzut la părinți dorința de a face asta, totuși ținută în frâu de frica lucrurilor pe care le văzuseră, iar ei, tinerii, au avut doar curajul să pună în practică bombănelile celor dinainte. Nu vreau să mut vina, dar știu că nu vine păcatul așa dintr-o dată, el se formează în minte, cochetezi cu ideea, se întărește și abia apoi izbucnește în afară.

Nu avem experiență. Știm capitole întregi din Scriptură pe de rost, citim cărți de teologie, apologetică, dezbateri, seminarii, conferințe – și totuși suntem cei mai ineficienți predicatori care au existat pentru că n-am văzut niciodată întâmplându-se „live” lucrurile despre care vorbim.

„Îmi veți fi martori” implică să ai ce să mărturisești de pe propria ta piele, din ce-ai pățit. Apostolul Ioan poate începe epistola sa cu „ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre.. şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă”, noi am putea cel mult să zicem „ce am citit, aceea vă povestim”.

Oricum, Dumnezeu are soluția pregătită, pe El nu l-a luat prin surprindere nici bilețelul lui Churchill și anii noștri de comunism de după, nici revoluția din ’89 și nici că a câștigat Băsescu încă odată. Vremurile se schimbă, și cernerea Bisericii se anunță tot mai tare. Va fi greu pentru cei ce au mult, că vor fi nevoiți să renunțe la mult. Unii nu vor putea, e clar, însă pentru cei ce vom avea curajul să lăsăm tot, cred ca Dumnezeu ne va da în schimb veșnicia cu El în Cer, plus ceva prețios chiar aici pe Pământ, acea experiență cu El în urma căreia vine autoritatea și credibilitatea mărturiei.

Cred că generația asta de creștini are nevoie de puțină suferință din două motive: ca să scape de plictiseală și ca să devină morală și de caracter, să oglindească cu adevărat frumusețea lui Dumnezeu între oameni.

Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.1 Petru 5:10.

Credem ca vedem, desi suntem legati la ochi (vom lua o osanda mai mare). Legati de propriile noastre dorinte si orbiti de lucrurile desarte dupa care visam. Duhul Sfant nu mai alege, prin urmare votam. Si votul unui om firesc valoareaza cat cel al unui om duhovnicesc. De multe ori oamenii de bine se retrag, lasandu-i pe cei ce dau din coate sa conduca (pier oamenii de bine si nimanui nu-i pasa).

Si in mijlocul jocului nostru de-a pocainta, a umblarii cu Dumnezeu, sau a simularii acestei umblari, ei mor. Ei, cei pierduti, cei care se uita la noi si nu ne inteleg. Nu ne inteleg pentru ca n-au cum, pentru ca suntem singurii care vorbim de moralitate, sfintenie, curatie si relatie personala cu Dumnezeu fara sa le traim. Si asta pur si simplu ii nedumereste, ii lasa fara replica.

Acuma problema nu sta ca vorbim, daca nu am vorbi noi pietrele de pe marginea drumului ar incepe sa predice si sa strige pentru gloria lui Dumnezeu. Marturia trebuie tinuta, asa a fost si asa va fi, Cuvantul lui Dumnezeu va fi predicat pana la sfarsit. Problema sta in diferenta dintre vorbe si fapte, acea neconcordanta care imparte un om in doua, mai nou numita elegant personalitate multipla, sau dupa numele ei vechi, nume folosit si de Domnul Isus in predici,  „fatarnicie” sau ipocrizie.

Suntem. Si nici macar nu ne-am dat seama cum am ajuns aici. Zicea cineva ca doar la penticostali o sa gasesti proroci falsi pentru ca doar acolo ii gasesti si pe cei buni. Nu e asa, mai sunt si la altii, insa comparand, Dumnezeu mai are oameni verticali, de caracter, insa prea putini, prea rari. Ce vad ei, ei cei pierduti, sunt doar niste copii ce se joaca de-a religia, joc invechit pentru lumea insetata de „nou”.

Sfintenia nu inseamna perfectiune, sfintii sunt oameni cu defecte, oameni ce se imbolnavesc, merg la doctor, se obosesc, au nevoie de odihna pentru a functiona, bucurii pentru a spera si „semne” (sau cel putin indicii) pentru a crede. Sfintii, sunt si au fost oameni ce au cazut uneori in pacate grele dar s-au ridicat, s-au pocait si au continuat sa lupte. Au continuat sa lupte cu pacatul, cu propria lor natura umana si cu toti ceilalti oameni ce le-au spus mereu ca nu se poate pentru ca la urma unii sa ne ramana drept exemplu scrisi pe paginile Sfintelor Scripturi, iar altii, majoritatea, necunoscuti si nebagati in seama, sa astepte cununa direct din mana lui Dumnezeu. Apostolul Pavel ii numeste pe toti crestinii sfinti – nu doar pe cei ce se remarca sau sunt stampilati de consilii omenesti – si asa e, insa pana la momentul in care pacatul devine obicei acceptat.

Au schimbat lumea d.p.d.v. spiritual nu oamenii inteligenti sau cu multe cunostinte, au intors cursul istoriei si au invins cele mai malefice sisteme inventate vreodata de diavol nu oamenii de neam ales ci doar acei ce au trait in neprihanire. Fara seminarii de misiune, fara multa teologie, fara a stii de multe ori sa explice in cuvinte pretentioase cum Dumnezeu le vorbea si ii calauzea, insa condusi de o putere extraordinara, un entuziastm si o determinare ce reusea sa despietreasca pana si cele mai reci inimi, ei au trait drept. Si asta le-a dat autoritate chiar cand intelepciunea omeneasca lipsea.

Ei de care lumea nu era vrednica i-au invins pe ei cei pierduti in pacat si i-au salvat.

Lumea nu mai e interesata de adevar. Era o vreme in care toti cautau adevarul, si cei care erau sinceri Il gaseau. Il gaseau pe Isus, fiul lui Dumnezeu, cel care e Adevarul. Dar oamenii de azi cauta efecte imediate. „Ma ajuta?” – e intrebarea omului post-crestin. Adica daca ma intorc la credinta aceea veche, cum va arata viata mea? Si raspunsul il primesc uitandu-se la noi, la cei ce pretindem ca o traim.

„Noi suntem intoarcerea la Domnul Isus Cristos, la Noul Testament” spunea fratele Iosif intr-o zi cu acea bucurie pe care doar un om care a redescoperit calea catre Dumnezeu si a umblat pe ea o viata de om o poate avea. Suntem oare? Am fost, nu contest, au fost vremuri de trezire spirituala si pentru noi, putine ce-i drept si nu stiu de ce marile reforme si treziri intotdeauna au ocolit poporul asta si l-au tinut departe si de progres uman dar si de Dumnezeu. Nu stiu de ce intersectia asta geografica de drumuri ne-a privat atat de dezvoltare cat si de improspatare spirituala, insa stiu ca pretutindeni unde Dumnezeu s-a apropiat in mod deosebit de un popor au existat oameni care si-au dorit  si au trait pentru asta. Oameni care au terminat-o odata pentru totdeauna cu pacatul, care au trait sfintenia si care prin viata lor curata au putut sa inchida gura chiar si celor mai cranceni impotrivitori.

Dar ei, cei care mor, ei, cei care nu ne inteleg vorbirea de multe ori pentru ca au ochii acoperiti de pacat, ei in care Duhul Sfant nu a apucat sa schimbe, sa inceapa lucrarea de reparatie, sa-i invie si sa le dea scop vietii, ei  ce sa faca?

Daca am intelege adevarul acesta fundamental, ca pe ei ii putem ajuta doar traind o viata sfanta am reusi sa intoarcem lumea pe dos. Dumnezeu nu are nevoie de stiluri noi de inchinare, de strategii noi sau forme de predicare a Evangheliei, Dumnezeu are nevoie de sfinti, de oameni care sa traiasca ceea ce predica si sa predice cu putere ceea ce traiesc. Pentru ca astfel ei sa vada. Pentru ca astfel ei sa se intoarca la Dumnezeu si sa fie mantuiti.

Ei au nevoie de sfinti!

Oamenii au devenit insensibili la amenințarea cu Iadul. Asta nu neapărat că i-ar contesta existența ci dintr-o resemnare neputincioasă, deoarece mulți cred că îl trăiesc deja, iar gândul că va fi mai rău.. nu-i așa grav.

Zicea Cehov că oricine poate face față unei situații de criză, viața de zi cu zi în schimb ne dă gata. Și ne dă. Adică pe cei mai mulți, unii prefăcându-se că știu ce fac. E drept, câțiva, fiind la locul și momentul potrivit pentru a apuca o bucată de confort dorm somnul spiritual-moral, pentru că dormind nu te doare. Dar știe și Asaf, autorul psalmului 73, și știm și noi că odată și odată Cineva îi va trezi și pe ei.

Nu ne mai sperie nimic, am văzut prea multe. Oamenii mor în ritm de reclame la dero, iar entuziastmul cu care mass-media prezintă ororile din te miri ce colț de meleaguri rupte de cultură și civilizație ne lasă de-a dreptul reci. Atâtea accidente, atâția morți, atâția răniți, atâtea incendii, gripe, uragane, cutremure, totul fiind o simplă statistică. Și, cu ce mă afectează pe mine omul de rând criza? Eu niciodată nu am avut bani ca să-i pot pierde. Să plângă cei ce au rămas fără blocuri și fabrici și cei ce au crezut că pot să-și riște agoniseala de o viață în jocul cu băncile de-a “uite casa, nu e casa”.

Că americanii nu mai vin s-au convins de mult românii, cam târziu ce-i drept. Și cu UE am construit niște drumuri să poată veni ei să cumpere toată țara în schimb la câteva jeepuri. Vom munci pentru străini pe pământul lor la noi în țară. Poate așa cel puțin vom munci.

Ne-au dezamăgit și ei și comunismul și democrația, și străinii și ai noștri, iar dezamăgirile ne ajută ca altă dată să nu ne mai facem speranțe. Și asta nu e total rău, am învățat o jumătate de lecție, aceea că fericirea nu se poate obține aici, sub Soare. Pentru a fi fericit ai nevoie de un unghi de elevație mai mare, nu la antena de satelit ci la inimă.

Ce e cu adevărat tragic însă e că nu ne mai impresionează nimic. Suntem un popor de sceptici, ce am uitat să visăm la lucruri mari. Iar din punct de vedere spiritual, lipsa de viziune (vise) e moarte sigură. Și nici nu contează așa tare că așa-zișii lideri spirituali cu asta se ocupă, ținerea maselor în tipare religioase moarte și înfrângerea oricăror visători, prin anatemizare dacă sunt rebeli de-ai casei sau catalogarea lor ca eretici și fanatici dacă nu sunt influențabili direct. Marile spirite reformatoare au apărut în perioade de opoziție cruntă. Conștiința personală nu poate fi adormită sub presiunea “autorității” în domeniu. La ea poți doar să renunți de bună voie.

Acestea fiind zise, ce ne rămâne de făcut? Cred că în primul rând trebuie să închidem urechile față de cei ce ne zic că nu se poate.

Se poate, și dacă nu voi fi eu cel care reușește, cel puțin mi-am petrecut viața încercând, iar cineva poate îmi va vedea exemplul și va duce la capăt inițiativa.

Se poate pentru că au făcut-o și alții, ridicându-se deasupra mersului vremii lor și arătând tuturor că Dumnezeu e același și că, dacă are cu cine, El face lucruri mari în orice timp.

Se poate pentru că încă mai e har de dat, încă se mai dă vin și lapte fără bani și fără plată, încă se mai fac sărbători în Cer pentru fiecare păcătos ce se hotărăște să moară față de lume și să trăiască pentru Isus.

Se poate, pentru că încă se mai aude ciocănitul în ușile inimilor noastre, și încă Străinul nu s-a săturat de așteptat după surzi, orbi și încăpățânați ca mine și ca tine și ne așteaptă să-I deschidem.

Se poate, pentru că trăind viața din perspectiva veșniciei realizezi că plăcerile de aici cât și suferințele sunt doar fracțiuni de clipe față de ce ne așteaptă dincolo, evident invers proporțional. “Ferice de voi care plângeți acum, pentru cã voi veți râde! / Vai de voi, care râdeți acum, pentru cã voi veți plânge și vã veți tângui!” Și pe lungă durată.

În al doilea rând să nu ne dăm bătuți atunci când ne împiedicăm. Biblia e plină de eșecuri, de oameni care au căzut și au căzut lamentabil, dar care au avut ambiția să se ridice și să încerce din nou. Când înveți să schiezi un lucru important e să știi cum să cazi. Nu e de dorit să cazi, dar dacă te vei aventura pe pârtie, ai șanse și la asta. Și Dumnezeu se folosește de căderi ca să ne învețe lecții importante, printre care și smerenia în vremurile de culme. Au căzut și David și Petru, au căzut și Saul și Iuda, diferența stă în pocăința de după.

Și nu în ultimul rând, să fim consecvenți în hotărârile luate. Da-ul tău să fie da și nu-ul să fie nu. Cuvinte ca “poate” sau “nu știu” nici n-ar trebui să le avem în vocabular.

Isaia 46:10  „Hotãrârile Mele vor rãmâne în picioare.”

     Nu ştiu dacă avea un “look” modern (sau postmodern), probabil că nu avea bani de teneşi AllStar şi nici părul întins cu placa, iar în ochii evlavioaselor fete din vecinătate, fermecate de un Eliab mereu zâmbitor cu statură impunătoare, energic şi plin de sine, David nici nu exista.

     Nu avea facultate, nici măcar diplomă de bacalaureat, părinţii nu au avut bani de şcolarizare pentru opt copii şi au decis să-l sacrifice pe cel mai mic, considerând că slujba de păstor la câteva oi e destul de măreaţă pentru capacităţile sale.

     Acolo în singurătate a învăţat să cânte, să mediteze, să tacă, să asculte vocea lui Dumnezeu, să-I vorbească, să-L cunoască, să compună psalmi, şi alte virtuţi necomerciale, necotate la bursa valorilor generaţiei din care făcea parte. Nu avea cal personal, nici cumpărat în leasing (pe firmă), umbla doar pe jos. Era voinic, ba chiar s-a luptat cu lei şi urşi şi a câştigat, dar din păcate fără public. Era frumos şi ştia să “vorbească bine”, dar de obicei nu îl ascultau decât oile, copacii şi Dumnezeu. De fapt secretul lui era acesta. Domnul era cu el (1 Sam 16:17).

     Dacă ar fi stat împreună cu fraţii săi în faţa unui juriu alcătuit dintre cei mai înţelepţi şi viteji ai statului, probabil decizia ar fi fost dată scurt, singurul motiv pentru care a fost lăsat să se întâlnească cu Goliat a fost lipsa de concurenţă.

     Însă Dumnezeu a făcut o alegere “nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă” (Romani 9:11). A făcut abstracţie de calităţi şi a făcut abstracţie de lipsuri, nu a ţinut cont de părerea tatălui lui David, Isai, şi nu a ţinut cont nici de părerea prorocului Samuel, lucru de neimaginat azi, când oricine vrea să fie “ales” în vreo funcţie are nevoie de atâtea aprobări şi cunoştinţe.

     “Mi l-am ales ca împărat”, îi spune Domnul lui Samuel, fără să se explice mai mult. Şi nici nu a fost nevoie de explicaţii pentru că Samuel îşi cunoştea destul de bine Dumnezeul ca să ştie că nu era nimic la întâmplare, ci totul era plănuit de multă vreme. Dumnezeu nu l-a ales ca o soluţie de moment, pentru ieşirea din criza de bărbaţi (încă nerezolvată în zilele noastre) şi lideri a poporului cuprins de “o mare frică”, ci l-a “plănuit”.

     L-a născut şi l-a crescut acolo şi atunci, în umilinţă şi ignorat, tocmai pentru acel moment măreţ. L-a ţinut în umbră, pregătindu-l pentru a sta în faţa tuturor. L-a “păzit” de succes ca să-l ridice mai presus de toţi. L-a smerit ca să îl umple de Duhul Sfânt şi l-a umilit ca să ţină minte când oamenii i se vor închina şi-l vor pune în cântece că gloria e doar a Împăratului Împăraţilor şi că el, David, are voie să cânte şi să laude doar pe Dumnezeu.

     Nimeni nu se uita la David, decât Dumnezeu. Era ignorat de familie şi de societate şi nimeni nu credea că o să iasă ceva vreodată ceva bun din el.

     Dacă crezi că nimeni nu te bagă în seamă am o veste bună. Dumnezeu are un plan şi cu tine, clar şi concret. Te-a născut cu un scop dinainte stabilit.

     Poate mai ai de aşteptat, poate încă eşti la oi, poate încă te uiţi la Eliab cu jind şi te întrebi de ce “fratele tău” primeşte toată atenţia, poate nu înţelegi de ce viaţa ta pare că a ajuns într-un punct mort sau eşti complexat, ca Moise, în aceeaşi şcoală a smereniei.

     Stai lângă Dumnezeu şi aşteaptă-L. El se uită la tine. De fapt, se uită la tine neîncetat, pentru că aşa de mult te iubeşte. În ochii Lui eşti valoros, eşti fiu şi prieten.

     El te-a ales mai înainte de creaţie. Mai înainte de a spune “Să fie lumină!”, viaţa ta a fost scrisă în arhivele divine. Au fost pregătite tot felul de lucruri măreţe, locuri, oameni, circumstanţe, “fapte” în care tu să umbli. Câte un pas odată, Dumnezeu îşi desfăşoară planul şi cu tine. Nu-l poate împiedica la asta decât păcatul tău sau necredinţa. Nu da ascultare vocilor “bine intenţionate” ce încearcă să te intimideze.

     Încrede-te în Dumnezeu şi în planul Lui pentru tine, stai aproape de Domnul, pocăieşte-te şi sfinţeşte-te mereu şi vei vedea că pe cel trăieşte în ascultare şi smerit se uită la lucrurile de sus, nu doar Cerul îl va vedea ci, la vremea potrivită, Dumnezeu îl va înălţa!