Like this:

Judecători 2:10 „Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.”

Eu nu am văzut multe minuni explicite, în sensul de manifestări supranaturale, încălcarea legilor fizice. Am trăit experiențe de neuitat care mi-au legat inima de Dumnezeu, momente care nu le voi explica niciodată, oricâte cuvinte aș folosi, pentru că nu s-au inventat cuvinte pe măsura acestor trăiri. Scepticii pot zâmbi, dar inima care a bătut în ritmul inimii Lui, care a fost copleșită de prezența Lui Dumnezeu, care a gustat și a văzut că „bun este Domnul”, înțelege bine despre ce vorbesc.

Și totuși, n-am văzut morții înviind, nici orbii căpătându-și vederea, nici șchiopii umblând sau leproșii fiind vindecați. Dar am văzut păcătoși întorcându-se la Dumnezeu și am fost martor la frângerea inimilor. De fapt, cea mai mare minune a fost când Dumnezeu m-a convins să-L urmez pe El. Și nu a folosit bota, ci m-a zdrobit prin dragostea Lui, dragoste care am văzut-o atât de reală în oamenii Lui, dragoste ce mi-a sfărmat scutul aroganței și răcelii mele.

Fac parte dintr-o generație destul de dezavantajată istoric. Nu cunosc vreun contemporan mulțumit, sau cel puțin aproape de conceptul fericirii. Suntem hăituiți și prigoniți în cel mai perfid mod cu putință de un necurat ce știe că i se apropie sfârșitul și devine tot mai agresiv. Ne dezavantajeaza mizeria morală a societății contemporane, ușurința cu care putem păcătui, nivelul ridicat de nesimțire al oamenilor în general și lipsa refugiilor, a cetăților de scăpare, a acelei măsuri de izolăre atât de necesară uneori, unde să-ți refaci puterile.

N-am televizor, dar mă enervez atunci când caut ceva pe internet pentru vreun proiect și dau de reclame la păcat, mă enervez când stau în stația de autobuz și cineva mă obligă să ascult horoscopul, când nu mai observ semnele de circulație de pe marginea șoselei din cauza panourilor publicitare, majoritatea cu aceeași veche strategie, provocarea la păcătuire. E vechi diavolul, și nu e prost deloc. Și asta mă obligă să fiu tot timpul de gardă. Nu cred în izolare totală, Domnul Isus s-a rugat Tatălui pentru ucenici zicând; „nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”, dar e de ajuns o clipă de neatenție ca să dau cu capul, lucru ce nu se putea întâmpla cu atâta ușurință acum treizeci de ani.

Criza economică e doar cireașa de pe tort, noi avem lipsuri pe multe alte planuri. Suntem în criză morală, spirituală, culturală, criză de modele, de viziune, de caracter, de voință și credință, de iubire, de prieteni (niciodată nu am fost atât de mulți și atât de singuri), criză de imaginație, nu mai visăm, nu mai vrem nimic, ne complacem și nu luptăm pentru nimic.

Am îmbătrânit mult prea devreme, rămânând în același timp adolescenți întârziați din multe puncte de vedere. Mulți se luptă cu depresia, adică acea stare în care pur și simplu nu mai îți pasă, și nu mai vrei să lupți. Și medicamentele nu vindecă așa ceva, soluția pentru înpotmolire sufletească e doar apropierea de Dumnezeu (rugăciune, post, iar rugăciune, iar post) – dar doctorii nu o să-ți spună asta, că atunci ar trebui să se transforme toți în preoți și nu e așa rentabil, că Dumnezeu plătește grosul doar la sfârșit.

Mai mult, pentru cei ce au acceptat păcatul ca subterfugiu vindecarea cere un efort imens, și uneori ajutor din exterior, din partea altora, altora care nu există, pentru că mijlocitorii sunt tot mai rari, și oamenii de încredere cărora să le poți încredința înfrângerile sunt personaje din cărți, noi avem prea multe exemple de turnători ca să ne mai riscăm, ne-am ars odată bine și asta ne ajută să nu mai încercăm. Și uite așa suntem ținuți în sah.

Suntem nevoiți să trăim prin credință, una destul de fragilă. Ne-au povestit părinții și bunicii despre minunile lui Dumnezeu, ne tot amintesc creștinii melancolici de vremurile de odinioară când Dumnezeu lucra cu semne mari.. și nu zic că nu era așa, ba chiar am avut și noi parte de un strop de tulburare de ape, însă minunile au bătaie scurtă, dacă nu se repetă lumea tinde să le pună la îndoială.

Dumnezeu ne vorbește de multe ori, dar când ne uităm în jur la realitate tot ne e greu să credem. Eu nu sunt Avram, nici Moise, nici vreun mare profet sau apostol – ce e trist e că nici nu mai vreau așa tare să fiu – pe mine mă consumă clipa, ora, ziua, luna, anul. Veșnicia îmi pare tot mai departe pe măsură ce se apropie, pentru că aici sub Soare dacă nu e în viteza „fast-food”, nu e și gata.

Se spune despre generația de Israeliți din vremea judecătorilor că ei au luat-o pe cărări strâmbe și idolatre primii, dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva au văzut la părinți dorința de a face asta, totuși ținută în frâu de frica lucrurilor pe care le văzuseră, iar ei, tinerii, au avut doar curajul să pună în practică bombănelile celor dinainte. Nu vreau să mut vina, dar știu că nu vine păcatul așa dintr-o dată, el se formează în minte, cochetezi cu ideea, se întărește și abia apoi izbucnește în afară.

Nu avem experiență. Știm capitole întregi din Scriptură pe de rost, citim cărți de teologie, apologetică, dezbateri, seminarii, conferințe – și totuși suntem cei mai ineficienți predicatori care au existat pentru că n-am văzut niciodată întâmplându-se „live” lucrurile despre care vorbim.

„Îmi veți fi martori” implică să ai ce să mărturisești de pe propria ta piele, din ce-ai pățit. Apostolul Ioan poate începe epistola sa cu „ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre.. şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă”, noi am putea cel mult să zicem „ce am citit, aceea vă povestim”.

Oricum, Dumnezeu are soluția pregătită, pe El nu l-a luat prin surprindere nici bilețelul lui Churchill și anii noștri de comunism de după, nici revoluția din ’89 și nici că a câștigat Băsescu încă odată. Vremurile se schimbă, și cernerea Bisericii se anunță tot mai tare. Va fi greu pentru cei ce au mult, că vor fi nevoiți să renunțe la mult. Unii nu vor putea, e clar, însă pentru cei ce vom avea curajul să lăsăm tot, cred ca Dumnezeu ne va da în schimb veșnicia cu El în Cer, plus ceva prețios chiar aici pe Pământ, acea experiență cu El în urma căreia vine autoritatea și credibilitatea mărturiei.

Cred că generația asta de creștini are nevoie de puțină suferință din două motive: ca să scape de plictiseală și ca să devină morală și de caracter, să oglindească cu adevărat frumusețea lui Dumnezeu între oameni.

Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.1 Petru 5:10.